Gând de ’16

Ultima zi a anului,cineva ni l-a tras de sub picioare,si noi ne’am agãțat cu disperare de marginea lui,de ultima sa zi.

Ai fost cumpăna mea dintre ani:tu,viață la 20 şi de ani

Un ultim gând de 2015..ce aş putea spune mai mult? Te’am trăit ca două vieți intr’o altă viață.E târziu şi incepe lumea,răsar nesfârşiturle dintre noi.Am invățat..mult. Am invățat să’ți urmăresc linia inimii până la capăt,până la prima ei bătaie,să văd ce ascunde in ea,in sângele ei.Am descoperit că sunt pulsul de la incheietura mâinii tale.

Un gand de ’16?.. Să fac echilibristică pe linia norocului;Vreau să simt fericirea.Să ii simt aerul prin vene,cum respiră de la inimă la gând..Să mă bucur  de lucrurile mărunte,să privesc inapoi şi să descopăr că erau cele mai importante lucruri.Şi asta pentru că fericirea trebuie să fie o răsplată,nu un scop.Vreau să imi las timp să greşesc; abia atunci mi’aş putea da seama (cât de cât) ce caut in viața asta făcută din nimicuri,împerecheate nu prea bine.”Un fel de’a muri pentru viață”..sau poate în numele ei.

Toate intrebarile pe care le pun,vântul mi le aduce înapoi intacte.Va trebui să răspund,probabil,eu singură la ele,dar prin insuşi faptul că ími pun întrebări,nu mai sunt singură.E un prilej sã’mi micşorez lista cu wishes,sã’mi declar sentimentele fāră să mă ruşinez de ele.

depositphotos_83027900-Best-Wishes---Abstract-Retro-Style-Happy-New-Year-Greeting-Card-or-Background-Creative-Design-Template---2016

Fericire

Suntem pe „fast mode” în mai tot ceea ce facem. Răbdarea a ajuns să fie un atribut desuet, iar timpul – un lux. Viaţa devine un fast food în care am uitat să ne savurăm nu doar mâncarea, ci şi zilele.

De câte ori ţi-ai luat prânzul pe colţul biroului, muşcând la întâmplare dintr-un covrig în timp ce-ţi foloseşti tastatura în loc de farfurie? Îţi vei da seama, probabil, că aceeaşi grabă te cuprinde atunci când înfuleci din viaţă, mestecându-ţi zilele absent, cu gândul la desertul care se lasă aşteptat.
Uiţi că viaţa e cu autoservire, că trebuie să intri în bucătărie şi să te foloseşti ingredientele pe care le ai la dispoziţie pentru a avea ceva bun la masă, gătit cu creativitate şi curaj. Ceva care să-ţi placă şi ţie, dar şi celor din jurul tău, căci ce poate fi mai plăcut decât să-ţi strângi oamenii dragi în jurul unei mese cu bunătăţi? Nu toţi suntem bucătari, desigur. Dacă tortul nu ţi-a ieşit prea bine, nu-i nimic. Îmbracă-l într-un zâmbet sincer şi ai reparat situaţia.
Savurează-ţi ziua ca şi cum ai gusta din desertul tău favorit sau din prăjitura bunicii, ce-ţi aminteşte de copilărie. Priveşte-o bine, admiră-i forma, consistenţa cremoasă şi decorul din fructe colorate. Nu te teme, viaţa nu îngraşă, aşa că muşcă din ea cu încredere. Cu fiecare felie, simte-i textura şi aromele diferite care se îmbină şi se completează. Scorţişoară, lapte dulce, esenţă de vanilie, migdale…

Crocantă, însiropată sau acrişoară, savurează fiecare zi pe-ndelete, conştient de ceea ce ai şi bucură-te că te hrăneşti cu ceva ce-ţi place. Iar când viaţa ţi se pare prea grea sau amară, pune-i deasupra o linguriţă de gem.
De prea multe ori lăsăm fericirea noastră în grija altora. Uităm că nu ne-o poate face nimeni cadou. X sau Y nu te poate face fericit indiferent de cât de minunat este, dacă tu nu eşti dispus să-ţi deschizi inima. Fericire cu de-a sila nu se poate. Oricât de multe aventuri, vacanţe exotice sau perechi de pantofi ai avea, poţi să fii la fel de abătut şi nemulţumit ca unul care nu le deţine, dacă nu ştii să le preţuieşti. Chiar dacă uneori fericirea ni se oferă pe tavă, noi suntem cei care trebuie să facem simplul gest de a întinde mâna şi de a o lua. Iar de multe ori refuzăm să facem asta.

Fericirea nu e un task pe care să-l putem delega partenerului, prietenilor sau familiei, ci e o „afacere” strict personală. Aşa că hai să nu mai dăm vina pe ceilalţi pentru nefericirea noastră şi nici pe soartă sau pe univers! E frumos când împărţim cu ceilalţi momente de fericire, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i facem responsabili pe cei dragi pentru ea.

Zilele şi săptămânile astea am senzaţia că trec cu viteza luminii pe lângă fiecare clipă şi mi-e tare greu să iau momentele pe rând şi să mă bucur de ele. Am nevoie de o perioadă de acomodare cu schimbările, în care să mă organizez şi să-mi găsesc locşorul.

Între timp, îmi ţine companie plăcută o cană generoasă şi portocalie, primită cadou, care mi-e tare dragă. E şi practică (are aproape 1 litru), şi simpatică – ce mi-aş putea dori mai mult? Datorită ei am început să beau mai multe lichide şi deja îmi dezvolt muşchii braţului tot ridicând-o :))
E cu fericire nu doar pentru că are culoarea portocalie, ci şi pentru că atunci când mă uit la ea zâmbesc şi-mi amintesc de omul din spatele ei, iar fiecare picătură de ceai e un fel de mini-pauză relaxantă.

Aşa că dacă nu consumaţi destule lichide, un truc ar fi să aveţi în permanenţă lângă voi, la îndemână, un recipient care vă place şi pe care să-l umpleţi cu ceai sau apă (nu cu energizante sau cola :P) şi cu siguranţă veţi fi motivaţi să vă hidrataţi mai bine. La mine a funcţionat! 🙂

wp-1451348285871.jpeg

Ne raman doar umbre..

Nu am știut niciodată care este momentul perfect pentru un nou capitol din viața mea. Am procedat întotdeauna după reguli nescrise, după sentimente și după starea mea interioară. Am rupt relații cu oameni nepotriviți, am iertat pe cei care meritau o a doua șansă, am uitat lucruri care nu-mi aduceau decât neliniști, am încetat să mai cred în iluzii. Am simțit nepotrivirea, am simțit răutatea și egoismul, am cunoscut dezamăgirea și regretul, am întâlnit tot felul de oameni care au săpat adânc în sufletul meu. Pe unii dintre ei inima îi recunoaște doar după urmele pașilor lăsați în urmă, ca o adiere binefăcătoare, ca un vânt răcoros de vară timpurie. Pe alții însă inima nu-i recunoaște, ei rămân fantasmele minții, iluzii ale trecutului și ale erorilor. Nu am mers în viață pe drumul cel drept, pe drumul potrivit. Nu am știu cum să o fac și nimeni nu m-a învățat. Am ales în schimb să merg pe o potecă lăturalnică, nevăzută, necunoscută, înfricoșătoare. Am luat decizii greșite și m-am ales cu răni. Însă întotdeauna m-am ridicat. Întotdeauna am riscat, dar nu întotdeauna am câștigat. Am cumulat experiență, am adunat și am scăzut fiecare capitol al vieții mele, am cernut în sita timpului fiecare pas greșit, fiecare temere sau emoție care m-au adus mai aproape sau mai departe de țelul meu. Am crezut că am în minte un scop precis dar mi-am dat seama mai târziu că sunt persoana contrastelor. Am fost atrasă ca fiecare om de strălucirea banilor crezând că ei aduc fericirea și împlinirea. Am fost descumpănită în momentul în care am realizat că m-am pierdut pe mine însămi în căutarea mea absurdă după succes, bogăție și prestigiu. Am învățat și am luptat rând pe rând cu viața, cu mine, cu necunoscutul, m-am târât și am implorat îndurare în clipele cele mai grele, m-am zbătut să ies cu bine din pânza de păianjen pe care eu însumi o țesusem în jurul meu. Am tras atâtea linii, am pus atâtea puncte încât nici eu nu știam de unde începe un nou fragment al vieții mele și unde se termină el. Viața mea ajunsese la stadiul de virgulă, punct, virgulă, puncte de suspensie, o nouă pagină. Aveam atât de multe pagini neterminate, fragmente întregi șterse, mâzgălite, încât nu răzbăteam să înțeleg mare lucru. Înaintam cu greutate printre rânduri, mă poticneam uneori, dar în cele din urmă am reușit să scriu capitole întregi. Am căpătat încredere în mine, în forțele proprii, am citit mult, am plecat din locul în care am fost pentru a mă regăsi. Am plâns, am strigat, am urât și m-am eliberat de toată energia negativă. Am realizat după aceea că mă simțeam captivă, înlănțuită, răpusă de aceste sentimente necunoscute. Gândurile negative, regretele, ura cumulată în noi, resentimentele, toate acestea nu fac decât să ne aducă în pragul critic în care ai două șanse: ori îți dai seama de asta la timp și te ridici, ori cazi pentru totdeauna. Este un gând sumbru la care nu vreau să mă gândesc, un gând care a încolțit în mintea mea și care este ca un semnal de alarmă pentru mine. Nu îmi permit să urăsc, să nu iert, să nu iubesc, să nu mă exteriorizez. Nu îmi permit să nu fiu eu, să nu mă simt bine, să nu am o viață a mea. Nu îmi permit să arunc ceea ce am la gunoi, și nici să pierd ceea ce am cumulat în timp. Nu îmi permit să nu trăiesc. Pentru fiecare zi din viața mea o să îmi dăruiesc momente frumoase, amintiri superbe, clipe dulci și minunate. Pentru fiecare zi care o să vină o să-mi dăruiesc numai gânduri frumoase, optimiste, pline de speranță, lumină și culoare. Pentru fiecare zi din viață îmi voi dărui o mie de zâmbete sincere și orizonturi fără nori. O merit. Și o meriți și tu!
Au fost momente cand m-am gandit ca ne-am consumat prea tare in relatia asta, ca sentimentele ne-au coplesit, ca am devenit prea dependenti, ca fiecare s-a temut de ce simtea pentru celalalt, ca ne-a fost frica, ca am incercat sa punem distanta si n-am reusit, ca ceva bolnavicios ne facea sa ne intoarcem unul la celalalt de atatea ori.
Esti deprimant de frumos. Știu că sună oximoronic, dar te rog să mă crezi că asemenea alăturare de cuvinte chiar este posibilă. Deprimant pentru mine, că mă gîndesc că din privința ta e ok să fii frumos. Spun deprimant pentru că e puțin probabil ca în infinita sa vastitate universul să fi repetat o așa ispravă estetică ca tine. Nu-s tocmai un as în matematică dar cred că în acest caz pot obține personal o derogare de la legea probabilităților. Așa cum Carlsberg e probabil cea mai bună bere din lume, probabil că tu ești cel mai desăvîrșit exemplar masculin pe care am avut norocul să-mi cobor ochii. Nu merg atît de departe încît să spun că Dumnezeu a dat cu matrița de pămînt și a sfărîmat-o în mii de cioburi sexi după ce te-a făcut pe tine, spun doar că e improbabil ca din cele șapte miliarde de suflete cîte aglomerează planeta să existe altul care să-mi stîrnească atîta tristețe și dezolare prin perfecțiunea sa. Deși nu sufletul e cel pe care l-am observat prima dată la tine. Îmi pare rău pentru asta, dar omul e o ființă superficială prin definiție și, din păcate, și eu sunt doar un om. Deocamdată.

Am fost mereu intrebata cum reusesc. Nici eu nu stiu. Dar imi place iubirea. Imi place sa daruiesc. Sa iubesc. Si nu vorbesc de indragosteala de inceput. Cea care ne face sa zburam. Nu, nu ea. Ea iti ia mintile, pentru cateva momente. Te face sa zbori…dar important este sa cazi in picioare. Da, vorbesc de iubirea aceea care ramane dupa ce cobori cu picioarele pe pamant, mana in mana cu persoana pe care o iubesti. Sentimentul acela inconfundabil. Unic. Pe care il traiesti altfel de fiecare data, dar care este la fel de bun. Sentimentul care iti da curaj. Care te invata sa dai tot ce e mai bun de la tine. Daca vrei sa fii un om mai bun, nu trebuie cineva sa te faca sa fii mai bun, ci va veni de la sine, pentru ca persoana pe care o iubesti merita asta. Si daca vezi ca nimic nu se schimba, inchide usa, fara niciun regret si mergi mai departe.
Pentru ca, in viata asta, cu totii il vom gasi pe acel cineva care ne va face sa simtim iubirea pe care o cautam, de fapt. Si vei sti cand o vei intalni. Vei sti care este pentru tine. Vei sti cand vrei sa fii mai bun.
Iubesc iubirea, pentru ca ma face un om mai bun. Si da..Frumusețea ta mă doboară psihic. Mă reduce la un nucleu concentrat de frustrări și vise imposibile. De la părul castaniu în care parcă s-au împletit razele celui mai candid soare primăvăratic și pînă la dinții de un alb nepămîntean, aliniați cuminte ca un alai de îngeri angajați să-mi trîmbițeze intrarea în rai, oricare detaliu al ființei tale mă întristează profund. Gura ta e un rai din care nici un șarpe nu m-ar putea păcăli să plec, chiar dacă șederea în el mi-ar fi un constant infern, un purgatoriu perpetuu. Aș putea să-mi irosesc tinerețea doar complimentându-ți ochii, lobii urechilor sau fruntea ușor delfinică. Curbura maxilarului sau expresivitatea buzelor. Pomeții sau puntea nazală. Aș strica multiple veșnicii scriind ode diferitelor tale detalii anatomice și asta fără să cobor mai jos de gît. Pentru tine aș rescrie semnificația platonicului, aș da un sens nou naivității acelui donchihotesc sincer, ahtiat după favorurile unei dulcinee irepetabile;pentru tine aș fi un ulise cu GPS care n-ar rătăci nici 20 de secunde departe de tine, aș transcende planul acesta existențial și aș împături multiversul astfel încît în fiecare realitate paralelă să ne suprapunem destinele, aș manipula legile fizicii, ale logicii și ale bunului simț astfel încît fiecare fibră a existenței să conspire la fericirea noastră. Aș minți mult să te țin lîngă mine, obscen de mult (vezi mai sus).
Brusc, adică de cînd te-am văzut, înțeleg despre ce tot vorbesc poeții în obscurele lor rime albe, înțeleg cîntecele de dragoste, înțeleg rostul lumînărilor parfumate și al petalelor de trandafir și al curățeniei în general. Înțeleg poveștile de dragoste cu vampiri și parcă sunt și mai indulgent față de maidanezi și țigani. Mă faci să vreau să fiu un om mai bun, aproape împotriva voinței mele. Ai un efect electrizant asupra mea, e ca o vrajă la care sunt mai mult decît bucuros să fiu complice. Timpul parcă stă în loc atunci cînd mă privești și, pentru o clipă, vorba adolescenților ,mă simt infinit. Mă simt ubicuu și atemporal și uit cît de mult mă înspăimîntă moartea și neființa. Cînd îmi zâmbești parcă știu sensul și existenței și rațiunea firii și, spolier alert, pot spune sigur că nu e 42. Scopul vieții e să ai un scop în viață. Scopul meu ești tu, tocmai am realizat asta, între a șaptea și a opta bere, prin fumul dens și muzica retro-chic. 
Sunt aproape sigură că nu alcoolul e responsabil pentru gîndurile astea, deși m-am mai păcălit eu și cu alte ocazii.
Nu te cunosc, dar îmi pare că te știu de cînd lumea. Te-ai născut în secolul greșit.Tatăl tău ar fi fost al naibii de sever din cauza pregătirii lui militare, iar mama ta, casnică desigur, m-ar fi plăcut din prima. Întotdeauna am avut succes la mame.. știu că n-ai avea răbdare să mă asculți, ai lucruri mai bune de făcut, lucruri importante și îndeletniciri superioare, cerebrale.Mi-ar lua prea mult să ți le spun, sau mi-ar fi greu, tocmai din cauza berilor pomenite anterior.
Asa că scriu..pentru că scrisul rămîne.. Scriu pentru că atîta știu..
De fiecare dată cînd te apropii de mine mi se împăienjenesc sinapsele și nu reușesc să mă gîndesc la altceva decît la cum aș lăsa poruncă prin testament să fiu îngropat in pieptul tau.. Singurele două cuvinte pe care le pot îngăima sunt tocmai cele pe care ți le-aș repeta la infinit:
-Înc-o bere!
. . .

..necunoscuta

Buna draga mea,
Ma gandeam la tine zilele trecute… Imi e asa dor de noi, de plimbarile prelungi si discutiile noastre la cafea. Si ce cafea! Mereu aromata cu o picatura de iubire si presarata cu lacrimi de stele, de vis, de impliniri…
Iti mai aduci aminte de banca aia din parc? Cum de ne asezam mereu acolo? Stiam ca scartaie, ca are un picior mai scurt si cu toate astea ne asezam si radeam. Apoi se lasa linistea si ascultam fosnetul copacilor, strigatele ascutite ale pasarilor. Acultam cum se infiora parcul de atatea suspine si sarutari ascunse pe alei umbrite. Si visam la alte zile, alte timpuri. Iata ca s-au dus. Au ramas doar amintirile…
Dar de ce sa ne intoarcem in trecut? Zilele acelea au apus de mult timp, de ani. Prezentul e tot ce conteaza… Si de cand nu te-am vazut! De o viata, poate doua sau mai multe. Cine sta sa mai numere? Nu… Serios, lasa trecutul. Chiar nu vreau sa ma intorc. Stiu ca iti aduci aminte cu drag, insa eu mi-aduc aminte doar de noi. Restul e tacere, vorba filmului. Si de ce m-as intoarce acolo cand sunt atatea dezamagiri, atatea momente de vis care s-au transformat brusc si fara drept de apel in deserturi fara viata, fara sfarsit? Nu. Nu vreau. E drept ca am iubit cum nu credeam ca voi putea iubi vreodata, am iubit si mari si stele. Am iubit crezand ca doar ea, iubirea, ma va salva si-mi va da aripi. Dar ce arse mi-au fost… Vei spune ca am invatat multe. Da, am invatat. Dar chiar era necesar sa se intample asa? Cu ce am gresit oare? Ca am crezut de fiecare data? Ca m-am ridicat ca Pheonix din propria cenusa si am zburat catre soare?
Imi spunea o prietena ca nu poate avea incredere in barbati. Toti sunt la fel, o apa si-un pamant. Nu ar baga mana in foc nici macar pentru iubitul ei de-o viata. Daca e asa, ce sens mai are iubirea? Daca nu putem acorda incredere, ce sens are sa ne mai avantam in teribila excursie prin labirintul relatiei, al iubirii? Nu pricep. Chiar nu pot. Am trecut prin suficient de multe pentru a sti ca iubirea nu moare si nici sufletul nu se ofileste oricate furtuni ar trece peste el, oricate cutremure l-ar zdruncina. E nevoie de o singura privire si revine la viata oricat de mort ar fi. Un zambet si pulsul creste. Fluturii se agita. Si se agita mereu mai mult, mai intens pentru a ne da senzatia ca acum, acum e momentul si nu altul. Acum se intampla minunea, timpul sta in loc si noi devenim unul singur. Contopirea a doua trupuri, doua suflete ce s-au regasit dupa vieti intregi de cautari.

Draga mea, m-am pierdut printre cuvinte. Stiu ca iti place sa-mi citesti gandurile, iti place cum le crosetez. Aleg mereu noaptea pentru a le asterne pe hartia alba. Noaptea are ceva… e momentul in care imbratisarile sunt mai calde, sarutarile sunt fermecate. Dincolo de fereastra mea se intampla minuni. Sunt ei, cei care se iubesc pentru totdeauna, cei care isi soptesc noapte buna si adorm imbratisati pentru totdeauna.
Dar nu, inca nu vreau sa dorm. Vreau sa ma imbat cu toate gandurile si simturile sa amorteasca. Nu vreau sa simt frigul si dorul de el, dorul de tine. Nu vreau decat sa scriu tot si apoi sa imi asez obrazul pe perna pentru a aluneca in somnul cel lipsit de vise.
Iti mai aduci aminte cand te sunam in toiul noptii pentru a-mi alunga tristetile? Mi-era asa dor de cineva care sa imi spuna noapte buna, incat nu puteam dormi. Doar tu stiai cum sa ma alini si urarea de noapte buna ma gasea deja in vis. Oare va stii cineva vreodata sa imi spuna noapte buna asa cum numai tu stiai sa o faci? Da, stiu ca esti convinsa de asta. Dar cand… cine… numai cerul stie.
Tocmai m-a sunat un prieten. Ce tare! Uneori am senzatia ca atrag secretele ca un magnet. Nu inteleg de ce. Nu vreau sa le stiu, nu vreau sa aflu lucruri care in mod normal nu se spun. Si totusi… ele, secretele, vin la mine galopand. Nu pot sa iti spun cine e, insa m-a bulversat putin. Nu stie ce sa faca… de fapt, nu stie cum sa faca. Era despartit de ceva timp si iesea cu o fata. Cand treaba a devenit mai serioasa, fosta s-a trezit la viata, il vrea inapoi. El parca s-ar intoarce, dar ii place fata cu care e acum. Nu am stiut ce sa ii spun. Uneori nu ma pricep deloc la treburi de acest gen si totusi ei, cei aflati in situatii delicate, continua sa ma caute, sa imi ceara sfatul. As vrea sa am raspunsuri. Sa spun ca asa e bine, asa nu e bine… Ce era sa ii spun lui? Sa se intoarca la fosta care cu ceva timp in urma l-a lasat balta fara a-i pasa ca el o iubea? Sa ii spun sa mearga inainte si sa isi incerce norocul cu fata draguta care il adora? Orice alegere ar face, cineva va suferi, cineva se va trezi cu inima sparta in mii de cioburi. Si daca alegerea e cea gresita? Acesta e riscul pe care trebuie sa ni-l asumam. Nu stim niciodata ce va fi maine. Dar cred ca putem face alegerile corecte…
Alegerile nu sunt deloc usoare draga mea, niciodata. As vrea sa stiu care este parerea ta. Nu ti-am dat prea multe detalii, insa tu ce ai face? Imi aduc aminte ca nu priveai niciodata inapoi. Ai putea totusi sa faci o exceptie? Sa faci un pas inapoi in speranta ca “poate de aceasta data…” Eu una nu sunt in stare. Am privit mereu inainte.

Ma retrag acum… am scris prea mult, e prea tarziu. Mi-as dori sa primesc un raspuns din partea ta, insa el nu va veni vreodata. E trist. Daca ai exista cu adevarat, ai fi probabil imaginea mea in oglinda. Insa asa nu esti decat necunoscuta care nu va stii niciodata sa imi spuna noapte buna asa cum numai cel ce va fi candva va stii sa o faca…

Cu drag,
oricine as fi

image